Deseori vedem pacea ca pe o stare tranchilizanta de liniste emotionala; lipsa de framantari interioare, de intrebari, de anxitetate, de temeri, o stare de liniste perfecta, cu un zambet permanent pe buze. Aceasta viziune beatifica a "sfantului" provenita din Evul Mediu si inspirata din picturile de pe peretii bisericilor, aceasta falsa pace, pe care multi crestini o cred darul lui Dumnezeu, seamana cu o forma de nevroza, care e redata pe scurt in definitia "a muri putin ca sa nu mori detot", adica renunti la viata ca sa nu te mai framanti.
Sensul nu este acesta. Nu este de resemnare.
Este posibil ca un crestin sa innebuneasca de disperare si totusi sa fie mantuit? Sa se indoiasca de credinta lui si sa fie mantuit? Sa aiba sentimente contradictorii si sa fie mantuit? Sa nu simta ca va fi mantuit si totusi sa fie mantuit? Da.
Termenul "pace cu D-zeu" implica o anumita filosofie de viata, si anume exersarea mintii de a privi partea pozitiva a lucrurilor datorita faptului ca avem pace cu D-zeu. Dimpotriva, omul nu s-ar putea impaca cu D-zeu daca D-zeu nu i-ar da omului totala libertate de a fi el insusi in relatia cu El. Din cauza aceasta Pavel spune "fiindca Dumnezeu a platit deja pretul pentru noi, motivati de acest pret, sa avem pace cu D-zeu".
D-zeu nu ne cere sa fim resemnati ca in fata unei zeitati - dictator careia nu-i poti spune nimic, sau ca grecii in fata destinului fata de care nu puteau protesta. Aceasta "pace" a lui D-zeu nu implica ideea unor simtaminte care vin automat prin credinta. Ci mai degraba implica ideea ca noi sa fim independenti de simtamintele noastre - a caror libertate de a le exprima liber o avem -, si sa cautam sa il intelegem pe D-zeu. Iar atunci cand nu-l intelegem, sa-i acordam pur si simplu incredere, pt ca el ne-a dat un argument absolut convingator in cruce ca este de partea noastra.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu